Am ajuns cu timpul in acel punct in care ii sunt recunoascatoare pentru toata iubirea lui...in acel punct in care ranile mi s-au vindecat...in care nici durerea traita nici cicatricile nu mai conteaza...in acel punct in care l-am iertat pentru asteptari...pentru minciuni ...pentru taceri...
In acel moment in care...paradoxal...ii multumesc din suflet pentru tot ce mi-a oferit...pentru tot ce am trait...caci fara el nu as fi ceea ce astazi sunt...un pic mai puternica...un strop mai ironica...putin mai neincrezatoare...putin mai nepasatoare...
Caci dupa o perioada in care am varsat un ocean de lacrimi...in care mi-am frant o aripa a iubirii...in care mi-a mai fost smulsa o bucatica din umanitate...in care mi-a mai fost trasata o cicatrice pe suflet...am putut spune cu lacrimile uscate pe obraji ca am invins...ca l-am uitat...
Cum l-am uitat?
L-am uitat cu greu...cu multe lacrimi...cu durere sfasietoare...cu vise si iluzii construite si daramate...cu dor necrutator...cu mult timp vindecator...
Caci el... timpul ...si-a aruncat umbra lui peste iubire si m-a obligat sa uit...si m-a educat sa iert...si m-a invatat sa fiu blanda si rabdatoare...
Si dincolo de iubirea aceea si de suferinta...dincolo de sperante si vise... de tot si de toate...a urmat iarasi viata...si o alta iubire...
O iubire mare si mistuitoare...care m-a invatat ca fericirea este a celor care stiu sa vada viata ca pe un lung sir de inceputuri...nu ca pe o inlantuire de finaluri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu